Un fel de carte de amintiri

Inaugurez azi, aici, un fel de carte de amintiri. Ale mele.

Cum am impresia (gresita) ca nu as umple zece pagini cu viata mea - pt ca am uitat multe dintre cele intamplate - dar cum din cand in cand imi rasar in minte amintiri fff faine sau ingrozitoare despre care credeam ca le-am uitat, iata am sa le tot inserez aici, in textul asta. Revazut si adaugit. Vazand viata mea ca pe un fir, voi agata ici si colo ce amintiri imi vin, cand imi vin. Deci, mesajul asta este dinamic. Uneori voi integra amintiri mai catre "susul" mesajului (mai aproape de prezent) iar alteori voi integra amintiri catre "baza" mesajului (mai aproape de prima  mea zi de viata).

Nu ma voi adresa nimanui anume, ori, cel mult, mie-insami. Asta daca nu cumva voi preciza, in mod expres ca ma adresez cutarei sau cutarei persoane. Asa ca, daca se vede cate un "tu" sau "tie", samd, fara vreo precizare anume prealabila, atunci e vorba despre mine-insami. Sau despre o exprimare asa, in general.

*

*

*

Cred ca eram prin clasa I sau cam asa ceva. Imi placea atat de tare de fratele meu (*), incat incercam sa imit tot ce facea: mergea el leganat? Mergeam si eu leganat. Iarna, dupa ce despodobeam bradul de Anul Nou, se batea el cu sabia facuta din tulpina bradului? Cautam si eu pe strada brazi mai mici sa-mi fac si eu sabie. El se ducea cu sabia la Luca, prietenul lui cel mai bun, in vremea aceea. Luca avea o curte mare si-n lung si-n lat. Si acolo se tot bateau ei - noroc ca nu-si scoteau ochii! Dar voiam si eu!

-Sandule, te rog, ia-ma si pe mine!

- Oh, nu se poate!

- De ce?!

N-avea chef sa mearga la Luca cu sora lui, care dupa ce ca era fata (de!) mai era si mai mica decat ei cu aproape 5 ani! Complet neinteresant!

- A! pai sa vezi: Luca are un caine fioros. Daca esti batuta la sabie, dusmanii te dau la caine. Iar cainele iti mananca fatza, de n-o sa mai stie nimeni cine esti.

N-am aprofundat ideea "dusmanilor". Ci am continuat:

- Pai invata-ma sa ma bat bine cu sabia si atunci n-o sa ajung la caine.

- Bineee (marinimos), daca reusesti sa ma bati pe mine, atunci te iau.

Si l-am batut! Asa mica cum eram, m-am inversunat atat de tare, incat i-am pus - prima! - varful sabiei in piept. Ce mai bucurie! Ce mai bucurie!

Dar nu m-a luat cu el.

Intr-una din zilele urmatoare am plecat si eu dupa el, la Luca si m-am uitat printre stinghiile de la poarta: voiam sa-l vad pe cainele ala fioros. Nu l-am vazut. In schimb, i-am vazut pe Luca si Sandu, care nici macar nu se bateau cu sabiile. Stateau de vorba, asezati pe o treapta, mai scuipau incolo, asa... Mi-a pierit cheful de sabie.

Se vede treaba ca Sandu tocmai citise "Cainele din Baskerville". Eu aveam sa-l citesc peste cativa ani.

(*) imi place mult si acum de el, dar am incetat sa-l imit... de cand m-a scuipat in gura! Da, chiar asa! Imi zice intr-o zi:

- Pun pariu ca nu poti sa faci ce fac eu.

"Cine, mai, eu?! Pai eu sunt specialista in a face ce faci tu!"

- Ba pot!

- Ia!

Se trage el de o ureche, ma trag si eu. Ranjeste el, ranjesc si eu. Se scarpina el in varful capului, ma scarpin si eu in varful capului. Tuseste el, tusesc si eu. Casca el gura cat o sura, o casc si eu. Si ma scuipa in gura! Glume de copii! Am scuipat si eu, pe jos, cu obida si am pornit-o cu gura mare catre mama:

- Mamaaaaaa, uite ce mi-a facut Sandu!

Si da-i si plangi cu sughituri!

Si mama:

- Pai trebuia sa-l scuipi si tu in gura!

Ei bine, la asta nici nu ma gandisem! Acum era prea tarziu! Frati-miu luase o distanta mai mare decat puteam eu sa scuip si radea de se prapadea.

Abia acum, ma gandesc ca o patise si el, de la altcineva. Ha!

*

*

*

Cand eram mica, m-a dat mama la invatat franceza. Inca nu stiam sa scriu si sa citesc. Totul se desfasura pe baza de imagini si vorbe auzite si reproduse asa cum se auzeau. Iti spun asta ca sa intelegi cat de mica eram. Si, mica cum eram, ma gandeam: "Of, of, profesoara asta (Tante Irène, o scumpete de femeie!) n-o sa ma invete si injuraturile din franceza... Ce ma fac?" De parca... Dar m-am linistit repede: "Ei, nu-i nimic: o sa invat per-fect limba franceza, iar atunci cand m-o injura cineva, am sa stiu ca ma injura, pt ca nu voi intelege ce spune!"

Draga de Tante Irène! Ce avea ea de suportat de la mine! Nu cred ca eram hiperactiva, pt ca nu am avut si alte simptome decat "nestatul locului". De multe ori, lectiile de franceza se desfasurau pe cand eu tot faceam tumbe in pat. Nu stateam la masa, devreme ce nu trebuia sa scriu nimic, ci pe marginea patului parintilor mei. Un pat suficient de lat incat sa pot face cate o tumba completa pe latime. Acum, cand imi amintesc, o iubesc si mai mult pe Tante Irène, ca imi suporta nazdravania asta. Pe cand ma invarteam asa, ii spuneam conjugari, ii raspuneam in franceza la intrebari... Cata vreme eram si atenta la lectie, ma suporta, cu zambetul pe buze. Cred ca ma iubea si ea.

*

*

*

Nu am aspirat niciodata sa fiu mireasa si nici nu am fost. Ne-am casatorit in secret, ca sa evitam balamucul legat de casatorii. Era iarna, eram imbracata in negru ca de obicei, cu bocanci in picioare ca de obicei si... hahaha! cu un buchet de usturoi uscat in traista, pt ca ma rugase mama sa cumpar niste usturoi. Numai ca i l-am cumparat din Piata Amzei, unde era Sfatul Popular, ci nu din Piata 1 Mai, de langa casa noastra. Apoi, am baut o bere la Lido si apoi am fost la film: "Tom Jons". Nu mai tin minte nimic din film. Dar gasesc ca a fost foarte frumoasa casatoria noastra!

*

*

*